Printre tinerii din Iași bântuie o legendă conform căreia dacă trec pe sub coloanele unei case de pe bulevardul Carol I, vor avea restanțe în următoarea sesiune. Adăpost pentru ședințe de Guvern între 1916-1918, casa a devenit sediul Securității, iar în subsolul ei erau torturați tineri incomozi pentru Partidul Comunist Român. „Bătaia era ca un fel de desert”, mi-a spus Gelu Simionescu, care a fost arestat de Securitate și dus în beciul casei când avea 14 ani.

Casa „Ghika” – așa cum este trecută pe lista monumentelor istorice, a trecut prin mai multe etape, pe care le-am documentat. Încep cu cea mai întunecată perioadă a clădirii:

*** 

Un elev de 14 ani joacă fotbal cu prietenii lui pe un teren improvizat, în zona Agronomie din Iași. Este anul 1952, iar România e comunistă de șapte ani. Îl cheamă Gelu și vine dintr-o familie care nu e privită cu ochi prea buni de Securitate, instrumentul de represiune al Partidului Comunist Român. Membrii familiei lui au avut, adunați, 80 de ani de condamnări politice, dintre care executați în pușcării, 46 de ani. 

Pe Gelu și prietenii săi îi încurcă un cablu gros care trece prin mijlocul terenului lor de fotbal. Firul e uitat acolo de armată și nu este conectat la nimic, așa că băieții taie din el 20-30 de metri, cât să-l dea la o parte de pe teren. Unul dintre băieți spune că o să-l ducă acasă, ca să întindă mama și bunica rufe pe el. 

Trei frați care nu sunt primiți la fotbal din cauza vârstei lor prea mici îi văd pe băieți. Frații sunt din familia Ionescu, pe care familia lui Gelu o ajută din când în când, cumpărând lapte de la ei. 

Copiii sună la Securitate și îi denunță pe băieți că au tăiat un cablu militar. Seara, apare lângă teren o mașină decapotabilă, cu ofițeri de-ai Securității în ea. 

„Stai că trag, stai că împușc”, se aude din mașină.

Doi dintre băieți o tulesc, dar Gelu rămâne în urmă, care este prins și urcat în mașină. Băiatul urlă și țipă, iar tatăl lui, care a venit să-l ia acasă, aude strigătele, fuge după mașină și îi ia numărul de înmatriculare. Îl găsește pe Gelu la sediul Securității, unde băiatul este numit bandit, lasă datele personale – cine sunt, unde locuiesc – și pleacă împreună acasă, anunțați că vor fi contactați. 

În seara zilei următoare, pe la ora 11, la casa familiei Simionescu parchează o Volga neagră și se aud bătăi în ușă. „Securitatea, deschideți! Am venit să-l luăm pe bandit.” 

Lui Gelu i se pun ochelari prin care nu vede nimic. „Cum am coborât scările din casă, au început să mă lovească. Până dimineață m-au bătut întruna”, îmi povestește Gelu Simionescu, acum în vârstă de 83 ani.

«BĂTAIA, CA UN FEL DE DESERT»

Îl țin câteva zile la sediul Securității de pe bulevardul Carol I. Dezbrăcat complet de ofițeri, legat la mâini și la picioare, Gelu este bătut „așa cum nu își imaginează nimeni”, cu o vergea, la tălpi și în zona genitală – ca să nu lase urme vizibile.

Fostul sediu al Securității, azi

Camera interogatoriului are pereți albi, iar interogatoriul se face „de un om bun și un om rău. „Unul te bătea, unul spunea că vrea să te ajute”, îmi povestește Gelu.

Băiatul este întrebat dacă familia lui ascultă posturi de radio străine acasă, ceva ce se pedepsea pe vremea comunismului, dar pentru că familia lui este urmărită de Securitate de ani de zile, știe că nu trebuie să recunoască, așa că răspunde că nu.

I se aduce în celulă un informator, cum și-a dat seama Gelu mai târziu, un securist transformat în deținut, o „privighetoare”. Aceasta era o metodă obișnuită a Securității – îți aducea în arest un prizonier fals, a cărui treabă era să te tragă de limbă și să te facă să-ți spui secretele incriminatorii. 

„M-a întrebat ce se aude prin țară, dacă ascultăm posturile, și i-am spus că ascultăm. Seara, întreaga familie asculta Europa Liberă, Vocea Americii, Franța, Londra, să știm și noi ce se întâmplă prin lume”, zice Gelu Simionescu. 

Securitatea încearcă să îl încadreze pe Gelu, pe încă doi băieți de la fotbal și pe alți trei elevi care făcuseră manifeste anti-comuniste la acuzația de „grup organizat”, chiar dacă aceștia nu au legătură între ei. Dar nu reușesc să facă asta, așa că până la urmă îi dau drumul acasă.

Băiatul se duce la școală. E elev la „Costache Negruzzi”, unul din cele mai bune licee din Iași. 

După câteva zile este arestat din nou, în timpul orei de matematică, la ora 9 dimineața. Profesorul său, Benone Constantinescu, îi pune pe securiști să aștepte în fața ușii până se termină ora.

De data aceasta, Gelu stă în arest la sediul Securității, în subsol, timp de șapte luni. Primește bătăi continue și este ținut într-o cameră în care lumina nu se stinge niciodată. „În primele două-trei luni, la două-trei zile, bătaia era ca un fel de desert”, își amintește bărbatul.  

Zi și noapte cu lumina aprinsă, băiatul stă într-o celulă în care aerul intra doar printr-un loc foarte strâmt. Paturile se strâng la ora 6 dimineața, iar la ora 9 seara sunt desfăcute din nou. În rest, trebuie să stea doar în picioare. „Mi-au distrus și picioarele, și varici, și spate, și tot, sufăr și acum”, îmi spune Gelu. 

În timpul arestului, iese la aer și la lumină naturală o dată pe săptămână. Dimineața primește mâncare, dar nu destulă. „În permanență am suferit de foame. Bătaia am putut să o suport, dar foamea nu. Primeam o dată pe săptămână un fel de deșeuri de carne, într-o fasole putredă, în rest leorcăială, 150 de grame de pâine pe zi, iar joia primeam chirpic de mămăligă, atunci ne umflam și noi burțile.”

După cele șapte luni, băiatul este dus la penitenciarul din Iași, unde bătăile încetează. De acolo, e transferat la canalul Dunăre-Marea Neagră.

Fișa matricolă penală a lui Gelu Simionescu, sursa: ICCRR

MORȚI CĂRAȚI CA PE LEMNE ȘI CARTOFI CRUZI

La Canal, e pus să împingă roabe cu pietre. „Rația era cam 90 de roabe de piatră cărate, trebuia să le duci pe o scândură. Eu cum eram mic, jumătate din roabe le răsturnam, și cât făceai din numărul de roabe, atâta primeai rație de mâncare”, spune Gelu Simionescu acum. 

Slab ca un schelet, băiatul primește milă din partea gardienilor și e pus, împreună cu alt copil, la munci mai ușoare – curățat veceuri, tăiat zarzavaturi la bucătărie și cărat morții din barăci, în fiecare dimineață. 

„Dimineața erau scoși deținuții fără suflu, care erau morți. Erau ca niște scânduri, în fața barăcii, și îi căram așa, ca pe scânduri, la furgonetă. Îi clădeam ca pe lemne și plecam la bucătărie”, își amintește Gelu. 

La bucătărie mai mânca morcovi, cartofi cruzi, coceni de varză: „mai scăpam câte un cartof-doi prin buzunare, să le dau la cei înfometați, erau persoane de 70-80 de ani, mureau toți după câteva luni. Pe ăștia îi bătea amarnic”. 

„Câteodată visam noaptea că mâncăm, visul nostru de copii era să fim într-o cofetărie și nu voiam să ne sculăm dimineața, ca să nu ne trezim din vis”, spune Gelu, cu zâmbet în voce.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), în țară au existat 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, iar la începutul anilor ‘50 erau puși la muncă în lagăre aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 erau la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

După aproape doi ani de închisoare, Gelu este eliberat. Nu are dosar penal, pentru că a fost închis „în scop de reeducare”. Termină liceul, face facultatea, iese inginer chimist, pune umărul la construit fabrica de mătase din Iași, accede pe merit până la funcția de director.

Într-o zi e chemat într-o ședință cu Ion Iliescu, prim-secretar de partid, care îi spune că îi cunoaște trecutul și că dacă nu devine membru de partid, își va pierde funcția. Gelu îi dă un răspuns „între două ape, nici da, nici nu”, după care la scurt timp i se înmânează – mai mult forțat – un carnet de partid, însă nu participă niciodată la ședințele de comitet. „M-au căutat de câteva ori (n.r.: Securitatea) să dau informații despre colegi de-ai mei din fabrică, dar i-am respins categoric și m-au lăsat în treaba mea”.

În 2018, Gelu Simionescu a participat la «Procesul comuniștilor din România», un proiect realizat de Universitatea „Petre Andrei pentru Programul Centenar al Primăriei Iași. După ce și-a relatat perioada de detenție, a primit telefoane de amenințare. „Mi s-a spus să fiu atent, să am grijă de familie, să-mi caut de treaba mea… vai, moșnege, vezi-ți treburile la cimitir”, îmi spune el, în timpul unei discuții despre cum foști securiști sunt încă activi și puși pe treabă.

„UN FEL DE ÎNCHISOARE

Subsolul în care a fost ținut Gelu Simionescu timp de șapte luni aparține unei case cu o istorie de 200 de ani. 

Construită în 1830 și cunoscută sub numele de Casa Conachi, Casa Rosetti sau Casa Ghika, clădirea a fost, pe rând, bancă, magazin de piane, gazdă a Regelui Carol I, locație a unor ședințe de Guvern între 1916-1918 (când Iașul a devenit Capitală de Război), sediu al Securității Statului, al Trustului Regional de Construcții, iar după Revoluție adăpostește librării, tipografii, cluburi, cârciumi și un hub cultural.

Din 1948, casa a fost ocupată de Securitatea Statului, care îi aducea la sediu pe opozanții regimului comunist, de regulă tineri studenți care ajungeau să fie interogați și torturați. După zece ani, în 1957, Securitatea și-a mutat birourile pe strada Sărărie, în clădirea care acum aparține Inspectoratului Județean de Poliție. (fosta stradă Triumfului nr. 6, actuala Mihai Costăchescu).

Acum, spațiul casei este nefolosit, cu excepția unui fast-food pe laterala sa și a unui bar, lângă. Moraru Constantin, un ieșean în vârstă de 82 de ani care mănâncă mici pe terasa fast-foodului, era adolescent când în clădire funcționa Securitatea Statului, dar își amintește că „la subsol era un fel de închisoare”. 

Tinerii filați și apoi arestați de Securitate erau aduși la sediu, închiși, interogați și bătuți timp de câteva zile. „Nu cred că a scăpat cineva nebătut, te bătea să spui și ceea ce nu ai făcut”, îmi spune Octav Bjoza la telefon, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Octav Bjoza / sursa: epochtimes

Octav Bjoza are 82 de ani și a fost arestat de Securitatea din Iași în 25 iunie 1958, când avea 20 de ani și tocmai absolvise primul an de facultate la Geografie și Geologie. Făcea parte dintr-o organizație anti-comunistă, Garda Tineretului România (fără nicio legătură cu Garda de Fier), care pornise inițial ca un cerc literar. 

Urmărit „zi și noapte” timp de zece zile, apoi adus în arest și tratat ca un criminal, Octav Bjoza este dus la alt sediu al Securității, nu unde a fost închis Gelu Simionescu, însă amintirile lui ilustrează comportamentul securiștilor ieșeni. 

„Am fost introdus într-o celulă care era mai degrabă o magazie. Întâi am trecut printr-un birou, mi-au luat cureaua, mi-au luat șireturile de la pantofi, apoi mi-au tăiat găicile cu catarame de la pantaloni. M-au fotografiat față-profil, mi-au luat înălțimea, culoarea ochilor, toate datele de identificare, și bineînțeles, amprentele la toate degetele”, își amintește el. Medicul care l-a consultat, dr. Zilberman, i-a scris pe mandatul de arestare bun de pușcărie.

Pentru a-i chinui psihic pe cei arestați, securiștii îi trezeau noaptea din somn, îi încătușau, le puneau ochelari de tablă la ochi pentru a nu vedea nimic și îi duceau din celulă în biroul pentru interogatoriu. Acolo erau așezați pe un scaun prins de podea cu șuruburi, mâinile le erau încătușate și prinse de o bară care-i forța să le țină pe birou.

În stânga și-n dreapta anchetatorului erau două veioze, care băteau pe fața deținutului. „Încă o metodă de tortură psihică. Nu îl vedeai deloc pe anchetator, decât stiloul și mâinile. Atât. Nu îi vedeai figura”, spune Octav Bjoza.

Într-una dintre nopțile de interogatoriu, „s-a intrat într-un impas”. Octav Bjoza crede că anchetatorul avea sub birou un buton care declanșa o sonerie sau un semnal optic, pentru că s-a deschis ușa și a apărut o namilă. „(n.r: Anchetatorul) i-a spus vezi ajută-l tu te rog un pic pe băiatul ăsta că nu-și mai amintește și m-au dus într-o încăpere unde nu am simțit decât prima lovitură, o fierbințeală în zona occipitală și apoi nu am mai știut nimic, decât când m-am trezit în celulă.”

Una dintre metodele de bătaie ale Securității erau loviturile cu saci lunguieți umpluți cu nisip, în formă de parizer, groși, cu un mâner înfipt într-unul dintre capete. Cu asta crede că a fost lovit Octav Bjoza, înainte să-și piardă cunoștința și să se trezească în celulă. Consideră că restul de lovituri pe care le mai primea, „o palmă, un pumn, un picior”, erau fleacuri.

După proces a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale, din cauză că făcea parte din Garda Tineretului România. A executat patru ani, în 14 închisori și lagăre de muncă diferite – Gherla, Codlea, Galați, Brăila, Văcărești, Jilava, Balta Brăilea, Stoienești, Salcia, Periprava. A ajuns de la 76 kg, cât avea când a fost arestat, la 52 de kilograme.

Fișa matricolă penală a lui Octav Bjoza, sursa: ICCRR

Un raport al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România notează că între anii 1945-1989 au fost condamnate politic 600.000 de persoane, însă numărul total al victimelor afectate direct de represiunea comunistă este de peste 2 milioane.

Gangul restanțierilor” / Tunelul repetenților”

Poveștile torturilor prin care au trecut tinerii arestați politic de către Securitate au dus la apariția unui mit format în jurul fostului sediu al Securității de pe bulevardul Carol I, în care a fost ținut timp de șapte luni Gelu Simionescu.

Conform mitului, studenții care trec pe sub coloanele clădirii vor avea restanțe în următoarea sesiune.

Trecerea prin gang

Casa se întindea pe trotuar până prin anii ‘68-’69, când i-au fost sparte zidurile și s-a făcut un gang de trecere cu șapte coloane. O dată cu gangul a apărut și mitul, îmi spune Viorel Rusu, un ieșean în vârstă de 78 ani. Stăm de vorbă la gardul casei sale, care e în zona bulevardului. 

„Colegii spuneau vezi, băi, că au făcut pasajul ăla pe acolo, să nu treci cumva, vezi să nu treci pe acolo, că rămâi repetent”, își amintește Viorel. Asta se întâmpla în anul trei de facultate, când studia chimia industrială. 

Sunt povești conform cărora mitul a apărut de pe vremea când în beciurile casei erau torturați cei arestați de către Securitate, iar trecătorii ocoleau clădirea, pentru a nu trece printre țipete.

Alți oameni, mai în vârstă, mi-au spus că prin anii ‘50 erau santinele care păzeau clădirea și îi obligau pe trecători să traverseze strada, ca să nu treacă pe lângă casă și să audă țipetele celor torturați în subsol. 

Mai este o poveste care ar sta la baza mitului, care spune că la parterul clădirii era o crâșmă unde se îmbătau des profesorii universitari, și pentru că îi deranjau prezența studenților acolo, nu le dădeau notă de trecere la examene. 

În prezent, mulți studenți și oameni care cred că trecerea pe sub coloane le-ar purta ghinion ocolesc gangul și aleg să meargă pe lângă casă. Unii nu trec pe acolo doar pentru că uneori miroase a pișat în zonă.

Sursa mitului a aflat-o Silvian-Emanuel Man, președintele Ligii Studenților Iași, care a documentat împreună cu colegii săi istoria clădirii, fiind interesanți de perioada comunistă. A confirmat informațiile cu doi istorici ieșeni, care au decedat acum câțiva ani – Mircea Petrescu Dâmbovița și Gheorghe Buzatu. 

Conform lui Silvian, unii studenți din Iași erau chemați la sediul Securității și presați să devină martori falși împotriva altor tineri, care aveau porniri anti-comuniste. „Li se spunea ce să zică sau să aibă o atitudine față de anumiți colegi, ca să poată fi folosiți pentru mărturii false în anumite procese”, îmi spune el.

Metoda aceasta este cunoscută ca fiind una folosită de către Securitate. La fel cum a pățit Gelu Simionescu în arest cu „privighetoarea”, tot așa i s-a întâmplat și lui Octav Bjoza la sediul Securității din Iași, căruia i-a fost adus în celulă un turnător. „Era introdus în celulă ca să mă tragă de limbă și l-am plimbat prin toată lumea, că eram student la Geografie-Geologie”, mi-a povestit dumnealui. L-a cunoscut pe noul coleg de celulă noaptea, pe la 02:30, când s-a întors de la un interogatoriu. În încăpere mirosea a salam, spune el, semn că a fost hrănit bine. „Văzând că nu află nimic important de la mine, l-au scos și l-au băgat pe altul, un inginer.”

Studenții chemați la sediul Securității, asupra cărora se făceau presiuni pentru a deveni martori falși, erau, de regulă, cursanți ai facultăților cu profil socio-uman, unde Securitatea avea un interes să monitorizeze atitudinile tinerilor. „La matematici era cam irelevantă treaba, pentru că era cam greu să deranjezi partidul cu chestiuni tehnice”, îmi explică Silvian.

Pentru a le demonstra studenților că Securitatea are puterea de a le controla viitorul academic și profesional, se intervenea în situația școlară a acestora și erau lăsați restanți la unele examene, asta chiar dacă erau de acord să colaboreze și să devină martori falși împotriva altor tineri. 

Așa a apărut numele de gangul restanțierilor. „Se știa că dacă treci pe acolo înseamnă că ai vizitat locul acela, și dacă l-ai vizitat, e clar că s-ar putea să te trezești cu restanțe”, mai precizează Silvian. 

În fiecare an, Liga Studenților din Iași organizează în noaptea de 14 spre 15 mai o comemorare a celor închiși în fostul sediu al Securității. 

Casa de pe Carol I, atunci și acum

Blvd. Carol I (dreapta-sus) 1914

Istoria casei a fost relatată de scriitorul ieșean Ion Mitican în cartea sa, „Urcând COPOUL cu gândul la PODUL VERDE”, apărută în anul 2000, la editura Tehnopress. 

În 1830, „bogatul vistiernic” Alecu Sturza cumpără o casă de la mama poetului Alexandru Hrisoverghi, Elena, o dărâmă și construiește alta, „masivă, cu balcon larg pe stâlpii intrării – cum este și astăzi”.  (Altă sursă care a studiat istoria casei spune că de fapt în 1830 a fost un incendiu iar casa a fost reconstruită.)

Elena Sturza, soția lui Alecu, organiza petreceri luxoase în palat frecvent, însă după moartea bărbatului (1849) a dat sărăcia peste ea și locuință, astfel că în 1852 o vinde lui Scarlat Rosetti, ministru de finanțe al Moldovei în 1856.

Lui Scarlat Rosetti îi plăceau jocurile de cărți, „la care își punea și capul drept miză”, scrie Ion Mitican. Uneori își paria nevasta, pe care o aștepta acasă „bucuros că putea s-o mizeze din nou”. 

În casă a mai locuit apoi Teodor (Toderiță) Balș, devenit caimacan din vornic, decedat în 1857. 

Ajuns în mâinile lui Grigore Balș, moșier, palatul este vândut lui Frederich Carl Müller, negustor de instrumente muzicale și acordor „la care alergau duducile vremii să dea sunet melodios pianelor instalate mai în toate saloanele Iașului”, după cum notează Mitican. 

Regele Carol I a fost musafir al casei de două ori, în 1885 și 1887, când clădirea era ocupată de familia prefectului Matei Gane. Într-un salon de la etaj, regele primea vizite de la localnici. 

În 1890 a funcționat în clădire Liceul de domnișoare Maria Doamnă.

Casa îi rămâne moștenire prin testament Corneliei Müller, a doua soție a acordorului. 

În 1903, clădirea a fost redenumită după un nou proprietar, Anton Rohr, producător de vinuri, după ce este pusă ca ipotecă și apoi pierdută de Cornelia Müller.

La parter se deschide o cofetărie, a „celebrului cofetar Neculai Cazacu”, după cum îl numește scriitorul. Etajele au fost închiriate de un colonel, Dimitrie Greceanu, fost prefect, primar al Iașului între anii 1911-1912, ministru al Justiției și ministru al Lucrărilor Publice.

Dimitrie Greceanu / sursa: wikipedia

În timpul Primului Război Mondial, casa lui Dimitrie Greceanu a devenit locul de întâlnire al Guvernului I. C. Brătianu, refugiat la Iași în urma înfrângerii armatei române în 1916 de către nemți și otomani. 

„Se întâlneau la Greceanu acasă, era o casă primitoare în care putea să primească astfel de oaspeți”, îmi spune Sorin Iftimi, muzeograf.

Dimitrie Greceanu a murit în decembrie 1920, când un atentat cu bombă la Senat i-a distrus plămânii, rinichii și stomacul. Văduva lui a mai locuit în casă până în 1927.

Unul dintre numele sub care este cunoscută casa în oraș este „Casa Conachi”, denumire greșită, după cum mi-a spus Sorin Iftimi. Greșeala se datorează faptului că cele două case sunt în aceeași zonă. „Casa poetului Costache Conachi era în dreptul Casei Armatei, în spate”.

În 1938, casa trece din proprietatea moștenitorului familiei Rohr la Creditul Urban, pentru credite neonorate. 

Securitatea se mută în clădire în 1948, conform unei plachete pusă pe coloane de Gelu Simionescu și alți membri ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, filiala Iași. 

Placheta AFDPR-Iași

După 1958 și până la căderea comunismului, în clădire se află Trustul Regional de Construcții.

Nici denumirea de „Casa Ghika”, așa cum este numită pe o tăblie turistică așezată lângă clădire, nu este corectă. „E o greșeală, așa e trecută în lista monumentelor istorice”, menționează Sorin Iftimi, muzeograf al Complexului Muzeal Naţional Moldova Iaşi. În plus, deși este trecută pe lista monumentelor istorice, casa nu are tăblița maro care să o identifice ca atare. Motivul, „din grija edililor și a societății timide”, spune el. „Dacă cineva se concentrează, adună resurse, scoate în evidență evenimente sau personalități… se pun tăblițe.”

Tăblia turistică a fost pusă de organizația Iași.Travel, de unde a pornit în 2016 un proiect care și-a propus să identifice trasee turistice tematice în Iași. 

Panoul pus de Iași.Travel

În urma unui schimb de experiență între studenți și profesori ai Facultății de Geografie-Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și experți ai Universității „Volda” din Norvegia, întâlniri cu persoane din administrația orașului, istorici și oameni din sfera culturală, cei din organizație au creat șapte trasee turistice tematice prin Iași, am aflat de la Cosmin Ceucă, președintele asociației.

Și Cosmin, când era student la Geografie, ocolea trecerea pe sub coloane. „De când am terminat facultatea nu mai are rost să ocolesc, trec pe acolo”, spune. 

Fostul sediu al Securității face parte din traseul comunismului și a fost inclus datorită amplasamentului și a legendei restanțierilor. „Am vrut să fie niște trasee pe care vizitatorii să le poată face și singuri, cu ajutorul plăcuțelor informative și a site-ului”, menționează Cosmin. 

Cele șapte trasee includ 77 de obiective, care anul trecut au fost vizitatate de 3000 de străini și 3000 de români.

Conform lui Cosmin Ceucă, străinii sunt cei mai interesați de subiectul comunismului, iar românii sunt mai sceptici. „Fiind vorba de niște tineri care sunt ghizi, primul lucru care vine în mine unei persoane care a trăit în perioada respectivă este că nu știți voi nimic despre perioada aceea”, spune el. 

Tot legat de traseul comunismului, Iași.Travel mai organiza în Iași tururi cu tramvaiul comunismului, împreună cu asociația Tramclub și compania de transport public, însă toate activitățile s-au oprit când a venit pandemia. 

Graffiti pe fosta casă a Securității

O fortăreață câștigată la un joc de poker

Casa are acum patru proprietari. Unul dintre ei este moștenitorul unui om care a câștigat dreptul de proprietare a clădirii la un joc de poker, când în Iași funcționa clubul hipic Jockey . 

Radu Băcăoanu, un cunoscut dezvoltator imobiliar din Iași care are un hotel în spatele casei, este cel mai recent proprietar. A umblat vorba prin oraș că ar fi vrut să demoleze clădirea, pentru a face o parcare. El a infirmat acest zvon, mi-a spus: „casa e monument istoric, legea interzice (n.r.: demolarea)”.

Unul dintre proprietari este Georges Ror, strănepotul producătorului de vinuri Anton Rohr. Tatăl lui a locuit pentru scurt timp în casă, înainte de a fi evacuat în 1946 de către Direcția Siguranței Statului, instituție absorbită în 1948 de Securitate. 

Casa a intrat din nou în proprietatea familiei Ror în 2005, după un proces de retrocedare cu primăria orașului. În clădirea funcționa Consart, urmașul privatizatului Trust Regional de Construcții. „S-au opus foarte mult cei de la trust, cu tot felul de chichițe avocățești și tot felul de piedici puse cu rea-voință, dar până la urmă justiția și-a spus cuvântul”, mi-a spus Georges Ror. 

Până în 2019, la etajul casei s-a aflat un hub cultural, MERU – Mișcarea Experimentală de Rezistență Urbană.

Neînțelegerile dintre proprietari și refuzul de a comunica între ei au afectat și MERU, ai căror fondatori au aflat brusc, într-o zi, că trebuie să se închidă. Proprietarul cu care aveau contract și-a vândut dreptul de proprietate fără să-i anunțe, iar într-o zi au găsit pe ușă o notificare de evacuare de la un executor.

MERU a semnat un contract cu alt proprietar, însă Radu Băcăoanu a dat hub-ul în judecată pentru „locuire ilegală” și a câștigat procesul pe fond.

„Judecătorul nu s-a exprimat pe speța cerută de el, ci a mers mai departe și a spus că da, voi nu locuiți ilegal, dar contractul nu este agreeat de minim 50% din proprietari”, mi-a spus Otilia Chitic, co-fondatoare MERU.

Pe baza hotărârii judecătorești, MERU a trebuit să fie evacuat, însă apoi a câștigat procesul, la apel. 

Înainte de proces, MERU primea regulat controale de la stat. La un control ISU, s-a aflat de unde veneau controalele: „inspectorul s-a supărat și s-a dat de gol fără să vrea, venise deja de trei ori și s-a enervat, a zis domnul Băcăoanu să-și rezolve singur problemele, nu prin ISU”. 

Nicio renegociere a contractului nu a funcționat. Apoi au apărut două lacăte pe grilajul intrării în clădire, unul al unui proprietar, unul al lui Radu Băcăoanu. „Niciunul nu-și scoate lacătul unul celuilalt”, spune Otilia Chitic.

Au încercat renegocieri până în martie, când a început pandemia cu coronavirus. Mobila reciclată din cafeneaua MERU și câteva frigidere încă sunt acolo.

Ideea de a înființa MERU a pornit „dintr-un sens activist”, îmi spune Otilia Chitic, co-fondatoare. „Nu din ideea de a face ceva drăguț, ceva neapărat pe placul publicului. Simțeam nevoia și eu, și artiștii, să ne exprimăm cum simțeam, nu neapărat cum cere publicul.”

Otilia Chitic, co-fondatoare MERU

Otilia este designer de interior și a avut mereu o idee ideală despre artă, artiști, galerii de artă și spații de inter-conectare. A creat MERU, pentru care nu a vrut să acceseze fonduri publice sau contribuții private, ci care s-a susținut cu greu din cafeneaua care funcționa în clădire.

La MERU se întâmplau ateliere pentru artiști, galerii de artă, sesiuni de poezie, dezbateri, concerte și proiecții de film.

Exista un plan de viitor ca sub coloane să se organizeze o galerie studențească de artă, pornind de la legenda gangului repetenților.

Otilia spune că oricare ar fi interesul pentru clădire astăzi, ea nu poate fi dărâmată. „Spre nenorocul lor, clădirea e o fortăreață care nu se va degrada prea ușor.”

***

Sub orice nume ar fi cunoscută, clădirea este cu siguranță printre cele mai interesant din Iași, iar legenda restanțierilor va continua să bântuie studențimea. Însă pentru oameni precum Gelu Simionescu, casa va fi mereu locul unde i-a început persecuția totalitară care l-a afectat toată viața.

***

Dacă ți-a plăcut articolul și îți place cum scriu, devino filantrop al muncii mele și susține-mă printr-o donație lunară. Am nevoie de ajutorul tău pentru a continua documentările, iar luna aceasta strâng bani pentru un microfon, ca să pot realiza reportaje video. Fiecare pachet de donator vine cu beneficii, intră pe pagina mea de Patreon și vezi care sunt acestea. Poți face și donații singulare, pe PayPal.

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.