„E ca la nebuni aici”, spune o femeie. Râde. Alta pufneşte şi ea: „noi chiar suntem la nebuni, hă hă hă!”.

Sunt în curtea spitalului de psihiatrie din Arad, înconjurată de pacienţi. Condiţiile sunt bune, zic ei, doar că e plictiseală mare. Ca să treacă timpul, mai dau cu mătura în curte, pe holuri, fumează sau se uită la televizor. Iepuraşul e porecla unei doamne care mi se laudă că a dat ieri cu mătura în curtea cea mare. Adaugă că – dacă nu o cred – îi pot întreba pe ceilalţi. „Am dat cu mătura în curte, nu-i aşa?” insistă în jurul ei. Nimeni nu răspunde.

Am ajuns aici după zece ore de mers cu un TIR pe care l-am găsit cu Bla Bla car, pe Internet.

***

Pe şofer îl cheamă Roby, iar în dreapta mea stă un tip la vreo 34-35 de ani care și-a mormăit numele, dar nu l-am înţeles.

„Am tras un cui înainte să mă urc în maşină”, ne zice tipul. Rânjeşte cu doi dinţi lipsă. Înainte să leşine într-un somn cu sforăieli în patul şoferului, ne spune cum stă treaba în lume: „Americanii, CIA-ul, ăştia ştiu şi controlează totul pe glob.”

E noapte, iar TIR-ul merge cu viteza maximă legală  – 89 de kilometri/oră. Uneori, mi se strânge pielea pe muşchi de teamă, Roby conduce cu viteză și în curbe. Nu e timp de lăbărit, marfa trebuie descărcată la Arad fără întârziere.

„Futu-te-n şoferul pulii, aşa conduceţi voi ăştia, depăşiţi ca nebunii în curbe”, îl ceartă un nene prin staţie pe Roby. El oftează şi îi răspunde celuilalt că e incompetent.

Oprim la marginea unui oraş ca să descărcăm o parte din marfă. Omul care a dormit până acum se ridică-n fund şi în timp ce se încalţă zice că vrea să se pişe. Trece pe scaunul şoferului şi exclamă „Oaah!”. Ochii adormiţi i se fac mari şi clipește ca un copil care a primit un cadou de Crăciun. “Ce scaun!”. Stă treizeci de secunde, mângâie volanul, îşi trage o flegmă din gât şi coboară. Când se întoarce, rulează un joint într-un ziar Caţavencii.

Ajungem în Arad pe la 9 dimineaţa. Roby mă sfătuieşte: „Arădenii sunt oameni cumsecade, dar vezi că dacă ai ceva treabă de făcut cu ei sunt înceţi, molcomi. Să-i iei cu răbdare.”

În tramvaiul 18 care merge spre centru, toţi călătorii au privirile pierdute în gol.

Pe străzi, oamenii se uită lung la bretonul meu tuns în stilul căpitanului Spock din Star Trek. Nu ştiu dacă e de bine sau nu. Uneori întorc capul după ei, ca să văd dacă se uită după mine. Unii o fac. Ce-i drept, nu prea am văzut oameni ieşiţi din tipar pe străzile din Arad – or fi toţi internaţi la Psihiatrie.

Am vizitat de câteva ori un prieten care e la a doua internare la Spitalul de Psihiatrie. Îl cheamă Seba şi a încercat să se sinucidă. Nu i-a răspuns maică-sii la telefon în ziua tentivei, iar ea a sunat la Salvare. Oamenii i-au spart uşa şi l-au adus aici.

E internat de o săptămână. Se plictiseşte. „Stau în pat, mă plimb pe aici, mai vin la Club şi mă uit la televizor. Stau cuminte.” A vrut s-o facă din cauza singurătăţii. „Am apartament, maşină, dar sunt singur. N-am soţie, copii. Aşa o fi criza de 40 de ani”.

Stăm pe o terasă de lemn de pe care se intră în Pavilionul de Terapie. Înăuntru e sala Club, care are în mijloc patru mese lipite între ele, înconjurate de vreo 20 de scaune. Într-o parte a camerei e un televizor, iar în cealaltă, două biciclete de fitness. Pe nişte dulapuri imense de metal stau nişte jocuri de societate gen Remi. La geamuri sunt puse pe pervaz plante verzi în ghivece maro.

De la mansardă vedem curtea mare de 50 pe 50 de metri şi cealaltă clădire a Psihiatriei, în care sunt saloanele de dormit, băile şi camerele medicilor. Copacii din curte se scutură şi aştern pe jos un covor de frunze galbene şi portocalii.

curtea spitalului

Prin curte se plimbă patru pisici – două negre, una portocalie şi una gri tărcat. „Sunt şapte pisici foarte frumoase aici. Poţi să o iei acasă pe oricare”, îmi spune Marian (acesta nu e numele lui real). Are 23 de ani. Pe frunte îi atârnă un lănţişor cu un medalion pe care e lipită o poză cu Fecioara Maria. La gât poartă un prosop albastru. În combinaţie cu treningul negru, arată ca un boxeur. „Arăt ca un om nebun?” mă întreabă. „Un pic”, îi răspund. Îşi dă jos lănţişorul de pe cap. „Acum mai arăt ca un om nebun?” mă întreabă iar. „Un pic mai puţin.” „Păi sunt!”

Se deschide geamul dintre Club şi mansardă. Înăuntru, cineva a dat drumul la muzică populară. „Manele ai?” se aude un strigăt din sală.

„Auzi, vrea manele”, mormăie o femeie pe la 50 de ani care fumează lângă mine.

După câteva secunde, din pavilion iese ca o furtună doamna care făcuse cererea pentru manele. Îşi târâie şlapii spre clădirea cu saloane şi bombăne „îmi pare rău că v-am deranjat. O dată am vrut şi eu ceva. Îmi pare rău”.

Femeia care fumează lângă mine spune că „aici e mai bine ca la puşcărie. Faci ce vrei. Bei o cafea, fumezi o ţigară”. Are părul scurt, roşcat, iar peste treningul crem poartă o vestă roz. În picioare are şlapi negri cu flori de plastic şi în mână ţine o oglindă compactă în care se află nişte numere de telefon.

Terasa începe să se aglomereze pe măsură ce se lasă seara. Seba vorbeşte cu noi de la geamul sălii Club, care e în spatele nostru. O întreabă pe o tipă tânără venită la ţigară „tu de ce eşti aici?” iar ea îi răspunde „sunt bolnavă”. Fiecare începe să-l întrebe pe cel de lângă el de ce se află aici. Toţi dau acelaşi răspuns: „Sunt bolnav/ă”.

Pe geamul sălii se aud ştirile de la ora cinci. La prima masă stau în linişte, pe întuneric, trei femei şi trei bărbaţi.

Seba se întoarce spre telespectatori: „Bă, da’ ce gaşcă aţi făcut aici”. O femeie cu părul prins coc în vârful capului se ridică, o ia pe o altă femeie şi spune „plec, poate mă vizitează cineva. O seară faină vă dorim!”.

Am plecat şi eu.

Pe strada cu spitalul, o doamnă micuţă, bătrână şi fragilă se holbează la mine. Încetinesc pasul. Mă holbez şi eu la ea. Îi văd ochii ţintiţi spre fruntea mea. Bretonul. Ridurile de la ochi se transformă în şanţuri când îmi zâmbeşte. „Mi-ai atras atenţia. Eşti o domnişoară tare drăguţă!”.

Ajung acasă și îmi dau seama că cei internaţi la Psihiatrie sunt foarte sinceri, la fel ca nişte copii. Dacă simt bucurie, râd. Dacă se enervează, ţipă. Dacă ceva îi întristează, plâng. Oare medicăm ca să căpătăm abilitatea de a ascunde ce simţim de fapt?

**acest text a apărut inițial pe blogul personal de la Casa Jurnalistului**

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.